Dr. Andrei Radu

Flutterul atrial este o aritmie cardiacă supraventriculară frecvent întâlnită, asociată cu o gamă largă de afecțiuni, inclusiv boala coronariană și hipertensiunea arterială, și ale cărei simptome pot varia de la oboseală și amețeală până la durere în piept și respirație dificilă. În mod normal, flutterul atrial nu-ți va pune viața în pericol. În lipsa tratamentului, pot apărea însă complicații.  Principalul pericol asociat cu flutterul atrial este acela că inima ta nu pompează prea bine sângele atunci când bate prea repede. Asta înseamnă că este posibil ca organele tale vitale să nu primească suficient sânge, ceea ce poate duce la insuficiență cardiacă, atac de cord și accident vascular cerebral.  Vestea bună este că tratamentul potrivit poate preveni, aproape întotdeauna, apariția unor astfel de complicații. Ca și în cazul fibrilației atriale, o altă formă de aritmie, există mai multe metode prin care se poate trata flutterul atrial, iar una dintre acestea este ablația cardiacă.[3] Ce este ablația de flutter atrial?  Ablația cu cateter reprezintă o metodă de tratament minim invazivă, cu un profil de siguranță crescut, utilizată pentru diferite tahiaritmii (ritmuri rapide și anormale ale inimii). Această procedură folosește o sursă de energie pentru a distruge o zonă mică de țesut cardiac care provoacă bătăile rapide și neregulate ale inimii. [1] Când este indicată ablația flutterului atrial? Odată diagnosticat flutterul atrial, scopurile principale ale terapiei sunt: Reducerea riscului de AVC; Prevenția cardiomiopatiei induse de tahiaritmie; Ameliorarea simptomelor. În general, aritmiile necesită tratament medicamentos cronic; în plus, medicamentele pentru tulburările de ritm cardiac nu funcționează pentru toată lumea și pot provoca efecte secundare în unele cazuri. În astfel de situații, medicul ți-ar putea recomanda ablația cu cateter; deși nu va vindeca flutterul atrial, această procedură poate restabili un ritm cardiac normal, ceea ce îți va îmbunătăți calitatea vieții. [1][2] Medicul tău îți va spune dacă este necesar să întrerupi administrarea anumitor medicamente și cu cât timp înainte de efectuarea procedurii ar trebui să faci asta. De asemenea, ți se va cere să nu mănânci sau să bei nimic cu cel puțin 6 până la 8 ore înainte de procedură. [1] Ce se întâmplă în timpul procedurii?  Ablația de flutter atrial este o procedură minim-invazivă, efectuată de către un medic cardiolog specializat în aritmii (aritmolog/electrofiziolog). După cum am menționat mai sus, ca și tehnică, această procedură implică distrugerea celulelor cardiace anormale, responsabile de generarea aritmiilor, utilizând catetere (tuburi subțiri, lungi, flexibile) introduse prin abord venos, până la nivelul inimii, unde, după identificarea zonei anormale, vor elibera energie cu producerea de mici leziuni. Ce dispozitive medicale sunt folosite?  Pentru efectuarea procedurii de ablație flutter atrial, este folosit un cateter de ablație. Cateterul este un tub subțire de plastic, cu un electrod în vârf, electrod care este conectat prin circuite electrice la generatorul de ablație. În funcție de procedura efectuată, electrodul poate fi irigat sau nu, pentru controlul temperaturii generate de ablație. Cateterul va emite un impuls electric care are menirea de a cicatriza inima în zona aritmiei cardiace, obținându-se astfel o recanalizare a impulsului electric. Tehnica ablației cu radiofrecvență (ARF) Ablația cu radiofrecvență se efectuează în laboratorul de electrofiziologie. De obicei, se folosește sedarea ușoară și anestezia locală. Iată la ce te poți aștepta în timpul procedurii:  O asistentă va curăța și rade zona în care va lucra medicul (de obicei, este vorba de zona inghinală);  După ce anestezicul și-a făcut efectul, medicul electrofiziolog va efectua mici incizii la nivelul canalului inghinal (la rădăcina coapsei) pentru a vizualiza artera/vena femurală; Ulterior, sub control radiologic sau sub controlul unui sistem specific de mapping – nonfluoroscopic, tridimensional, care permite reconstrucția anatomiei cardiace și identificare zonei electrice responsabile de apariția aritmiei, se vor introduce catetere de ablație prin vene până la nivelul atriului drept; Odată ce cateterele au avansat până în zona potrivită, se vor aplica “curenți” de diferite energii care vor întrerupe acest circuit electric anormal;  Postablație, se verifică prin metode de pacing (stimulare) întreruperea acestui circuit electric anormal. Trebuie menționat că există două tipuri de flutter atrial (1 și 2), diferențiate pe ECG (electrocardiogramă), și tehnicile folosite în timpul procedurii de ablație pot varia în funcție de tipul de flutter. În cazul tipului 1 de flutter, circuitul electric anormal este cuprins, de obicei, între inelul valvei tricuspide și vena cavă inferioară. În cazul tipului 2, uneori sunt necesare tehnici mai complexe, care implică și evaluarea atriului stâng, cu abord transseptal (cateterul va trece prin septul interatrial din atriul drept în cel stâng), și utilizarea sistemului mapping 3D pentru a identifica eventualele zone cu anomalii electrice care generează aritmia. În cazul procedurilor repetitive, cu anatomie complicată, există posibilitatea ablației ghidate de ecografie intracardiacă.  Ce se întâmplă după realizarea procedurii?  După finalizarea procedurii, vei fi transferat în camera de recuperare, vei primi un tratament medicamentos și vei fi supus mai multor examene clinice și investigații. După scoaterea cateterelor, la locul de puncție se realizează compresia arterei folosite ca abord. Pentru a se obține compresia, se pune un pansament compresiv ce trebuie păstrat timp de 24 de ore pentru a se evita sângerările. În anumite situații, există indicația de a monta un sistem hemostatic la nivelul puncției femurale. Acesta se montează imediat după terminarea intervenției. AngioSeal este mic dop de colagen și se introduce în interiorul arterei femurale, având ca efect obținerea hemostazei în doar două ore, ceea ce îți va permite să îți miști piciorul în voie și să te ridici din pat.  Anunță medicul sau asistenta dacă observi că locul puncției este umflat, dureros sau sângerează ori dacă ai dureri în piept. [1] Cât durează internarea?  Unul dintre avantajele procedurii de ablație este durata scurtă de spitalizare. Aceasta este, în general, de 24 de ore, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și fără complicații. Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei proceduri de ablație, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție. Imediat după externare vei face recuperare fizică. Vei urma un tratament cu aspirină și antiagregant plachetar timp de aproximativ trei luni, la indicația medicului.  În general, recuperarea după o ablație cardiacă este destul de rapidă.  Testimonialul pacientului Care sunt riscurile și complicațiile posibile?  Complicațiile sunt rare și pot fi evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Printre posibilele riscuri asociate cu această procedură se numără:  Afectarea vaselor, nervilor, organelor și țesuturilor din jur prin manipularea instrumentelor;  Afectare renală (substanță de contrast în cazul controlului fluoroscopic) sau alergii;  Infecții sau sângerare la locul inciziei;  Fistulă arterio-venoasă la locul puncției;  Bloc atrioventricular complet, necesitând implantarea de pacemaker (sub 1%); Revărsat pericardic, tamponada cardiacă;  Accident vascular cerebral;  Stenoza venelor pulmonare;  Sindroame coronariene acute;  Fistula atrio-esofagiană – mai ales în caz de ablație circumferenţială a atriului; Spasm piloric și hipomotilitate gastrică prin afectarea nervului vag în timpul ablației.  Ia legătura cu medicul tău dacă:  Piciorul tău se simte amorțit sau rece, devine albastru sau te confrunți cu furnicături la nivelul acestuia;  Zona din jurul locului puncției se învinețește sau începe să se umfle;  Simți durere sau disconfort în piept, care se extinde în gât, maxilar sau braț;  Ai stări de greață sau transpiri foarte mult;  Bătăile inimii tale sunt rapide sau neregulate;  Simți că nu poți respira.[1]  Care este prețul ablației de flutter atrial?  Dacă vrei să știi care este prețul ablației de flutter atrial, ne poți suna sau poți completa formularul disponibil pe site și te vom contacta noi. Consultanții noștri îți stau la dispoziție pentru a-ți răspunde la toate întrebările privind această procedură.  Deși flutterul atrial nu-ți pune neapărat viața în pericol, lipsa tratamentului potrivit poate duce la apariția unor complicații devastatoare. Atunci când alte metode de tratament nu s-au dovedit eficiente sau nu pot fi folosite, ablația de flutter atrial poate reprezenta soluția potrivită. Majoritatea persoanelor care recurg la o astfel de procedură observă o îmbunătățire semnificativă a calității vieții lor. Există însă riscul ca flutterul atrial să revină, iar în acest caz va fi necesară repetarea procedurii sau luarea în considerare a unei alte metode de tratament. [2][3] Programează-te la o consultație pentru a afla dacă ești un candidat potrivit pentru această procedură.  Bibliografie:  „Ablation for Arrhythmias.” www.heart.org, 5 June 2017, www.heart.org/en/health-topics/arrhythmia/prevention--treatment-of-arrhythmia/ablation-for-arrhythmias. Accessed 8 Aug. 2022. „Atrial Flutter Ablation - Type - Mayo Clinic.” mayoclinic.org, 2022, www.mayoclinic.org/tests-procedures/atrial-flutter-ablation/pyc-20385002. Accessed 8 Aug. 2022. „Atrial Flutter.” WebMD, WebMD, 2000, www.webmd.com/heart-disease/atrial-fibrillation/atrial-flutter. Accessed 8 Aug. 2022.

Implantarea unui stimulator cardiac este o procedură minim invazivă ce îți poate schimba viața dacă suferi de tulburări de ritm cardiac. Nu durează mai mult de 2 ore, iar durata de spitalizare este foarte scurtă. Cu toate acestea, va avea un impact pozitiv semnificativ asupra calității vieții tale și te poate ajuta să trăiești mai mult. [3]  Ce este stimulatorul cardiac sau pacemaker-ul? Stimulatoarele cardiace, cunoscute și ca pacemakere, sunt dispozitive de mici dimensiuni care pot fi implantate pentru a trata diferite tipuri de anomalii ale ritmului cardiac ( bradiaritmie- ritm rar al inimii, diferite grade de bloc: în acest caz, nu întotdeauna se obține o contracție a mușchiului cardiac, ceea ce înseamnă ritm mai rar al inimii ). Componente Sistemul de pacing constă într-un generator de puls și sonde de stimulare. În cazul sistemelor permanente, sondele sunt introduse la nivelul inimii prin abord venos până la nivelul ventricului și/sau atriului drept, aici fiind fixate în țesutul cardiac. Generatorul de puls este plasat subcutanat (sub piele) sau sub mușchi, la nivelul peretelui toracic (sub mușchiul pectoral). Acesta conține o baterie și diferite circuite (sensing, timing, output). Bateria este cel mai frecvent de tip litium-iod și are o durată de viață de 5-10 ani.  Sistemele temporare utilizează un generator de puls extern cu sonde plasate fie prin abord venos, fie prin abord transcutanat (prin piele). Abordul transcutanat se realizează mai ușor, fiind astfel metoda de primă alegere în caz de urgență, însă poate fi inconfortabilă și pacientul poate necesita sedare. Odată ce pacientul a fost stabilizat si s-a obținut abord venos central, se poate tenta abordul transvenos, care este o metodă mai confortabilă și asigură un pacing mai adecvat, fiind totodată o “punte” pentru stimularea permanentă.  Stimularea temporară transvenoasă utilizează catetere semirigide care sunt introduse prin calea de acces venos central. Se realizează sub control angiografic pentru a se stabili poziția cateterului. În urgență, în cazul în care monitorizarea electrică nu poate fi realizată, se pot utiliza catetere flexibile. Mulți dintre pacienții care sunt supuși unor astfel de intervenții sunt tratați cu anticoagulante orale. S-a observat că implantarea de stimulatoare se asociază cu un risc mai mic de sângerare dacă se mențin aceste medicamente, decât atunci când se întrerup și se înlocuiesc temporar cu anticoagulante injectabile. Tipuri de stimulatoare cardiac Pacemakerele sunt de mai multe tipuri. Există o codificare a lor utilizând un sistem de litere (între 3 și 5), care arată tipul de stimulare pe care aparatul îl realizează. Sunt mai multe tipuri de device-uri: Unicamerale – în acest caz există o singură sonda de stimulare, la nivelul unei camere a inimii (atriu sau ventricul drept). Bicamerale – în acest caz sondele de stimulare sunt fixate atât în atriu, cât și în ventricul. Este cea mai utilizată metodă de pacing. Biventriculare – presupune 2 (în acest caz una dintre ele se bifurcă la nivelul celor două cavități ale inimii drepte) sau 3 sonde care vor fi fixate în atriul și ventriculul drept, respectiv la nivelul ventriculului stâng (deci la nivelul ambilor ventriculi; acest tip de stimulare se mai numește terapie de resincronizare cardiacă). În mod normal, ventriculul drept și ventriculul stâng (camerele inferioare ale inimii) se contractă în același timp. În caz de insuficiență cardiacă se produc anomalii care fac ca această contracție să nu se mai realizeze simultan, ceea ce duce la afectarea suplimentară a funcției inimii.  Pentru a înțelege mai bine, imaginează-ți inima ca o pompă care face ca sângele să ajungă în corp în cantitate suficientă pentru o funcționare bună a tuturor organelor și țesuturilor. Atunci când, din diverse cauze, cantitatea de sânge pompată scade, apar suferințe multiple în organism și simptome precum:  Durere în piept;  Respirație dificilă; Edeme; Probleme renale;  Amețeli;  Stare generală alterată. Prin stimularea biventriculară se restabilește contracția sincronă a celor doi ventriculi. Avantajele utilizării acestui tip de dispozitiv sunt legate de ameliorarea insuficienței cardiace (mai mult de jumătate din pacienții cu tratament maxim medicamentos, care rămân însă intens simptomatici), creșterea calității vieții și a supraviețuirii, creșterea capacității de efort, scăderea necesarului de spitalizare. Unele sisteme biventriculare sunt asociate și cu defibrilator, care poate asigura intervenția optimă în caz de aritmii severe. Această combinație permite astfel asigurarea unui ritm normal al inimii (indiferent dacă frecvența este scăzută sau crescută), asigură contracția sincronă ventriculară, înregistrează un istoric al ritmului și frecvenței cardiace. Citește și: defibrilator cardiac Cum funcționează un pacemaker? De fiecare dată când inima ta bate, mușchiul inimii se contractă. Aceste contracții sunt declanșate de impulsuri electrice, generate la rândul lor de un grup de celule specializate cunoscut sub numele de nodul sinoatrial - pacemakerul natural al inimii. Semnalul este apoi trimis către un alt grup de celule, denumit nod atrioventricular, care îl va transmite către cei doi ventriculi. Când acest circuit este întrerupt, apar aritmiile cardiace. Aici intervin stimulatoarele cardiace. [3]  Când ritmul inimii este prea scăzut, aceste dispozitive transmit un curent electric la nivelul mușchiului cardiac, determinând în acest fel contracția (și deci bătaie cardiacă), ceea ce asigură o funcție cardiacă optimă și un circuit al sângelui în corp adecvat. În plus, un pacemaker ajustează ritmul inimii în raport cu nevoile organismului (de exemplu, la efort, ritmul cardiac este accelerat în mod normal, lucru care nu se întâmplă în anumite afecțiuni și pe care stimulatorul îl poate corecta). Generatorul de puls poate fi setat în mai multe moduri: Rată fixă (asincron) – în acest caz impulsurile sunt produse la o rată stabilită, independent de activitatea de bază a inimii (activitatea intrinsecă). Acest tip de stimulare se asociază cu risc (mic însă) de producere de disritmii (tulburări de ritm) letale. Mod sincron (demand) – circuitul de tip sensing “caută” activitatea normală a inimii; dacă aceasta lipsește, atunci stimulatorul va iniția activitatea cardiacă (va stimula); acest tip de stimulare mimează foarte bine activitatea electrică normală a inimii.  În timpul implantării se setează diferite constante ale aparatului pentru a obține captura miocardică (răspuns optim cardiac), conservând totodată energia bateriei și prelungind astfel durata ei de viață. Beneficiile unui stimulator cardiac  Majoritatea pacienților cu pacemaker sau stimulator cardiac observă o îmbunătățire semnificativă a calității vieții după implantarea acestuia. Îți va permite să ai un stil de viață mai activ, să eviți internările prelungite în spitale și chiar te-ar putea ajuta să trăiești mai mult. Cel mai important este că ar trebui să se amelioreze toate acele simptome care te împiedică să ai o viață normală:  Oboseala; Amețeli;  Dificultăți respiratorii;  Lipotimie (leșin). [3][4] Când este necesară implantarea unui stimulator cardiac/pacemaker? Această terapie poate fi potrivită pentru pacienții cu: Simptome de insuficiență cardiacă;  Tratament optim medicamentos pentru insuficiența cardiacă, dar pacientul rămâne simptomatic; Întârziere a contracției inimii (diferite tipuri de bloc); Istoric de oprire cardiacă sau la risc pentru evenimente de acest tip. Există indicații certe, sigure și indicații relative: Indicații absolute Indicațiile absolute pentru implantarea stimulatoarelor sunt: Boala de nod sinusal; Bradicardie sinusală simptomatică; Sindromul tahicardie-bradicardie; Fibrilație atrială cu disfuncție de nod sinusal; Bloc atrio-ventricular complet (grad III); Disfuncție cronotropă (incapacitatea de a crește frecvența cardiacă corespunzător gradului de efort); Sindrom de QT lung;  Terapie de resincronizare cardiacă cu pacing biventricular.  Indicații relative Indicațiile relative includ: Cardiomiopatie hipertrofică sau dilatativă;  Sincopă neurogenică refractară.  Stimularea temporară de urgență este indicată pentru tratamentul bradiaritmiilor severe instabile hemodinamic și pentru prevenția bradicardiilor din disritmiile maligne. Exemplele includ: Disfuncție de nod sinusal refractară, simptomatică; Bloc atrio-ventricular complet, bloc de ramură tranzitor, bloc fascicular nou diagnosticat și bradicardie dependente de tahicardie ventriculară.  De asemenea se poate efectua și stimulare temporară profilactică; astfel de situații sunt: Inserția unui cateter în artera pulmonară la un pacient cu bloc de ramură preexistent; Utilizarea medicamentelor care pot cauza sau agrava o bradicardie semnificativă hemodinamic; Perioperator, în caz de intervenție chirurgicală cardiacă la nivelul valvelor; Boala Lyme sau alte infecții (boala Chagas) care provoacă modificări electrice (creștere PR și interval changes). Ți s-ar putea cere să nu consumi alimente sau lichide în noaptea anterioară procedurii. [1] De asemenea, ți se va spune și dacă este cazul să întrerupi administrarea anumitor tipuri de medicamente.  Va trebui să găsești un membru al familiei sau un prieten care să te poată ajuta asă ajungi acasă după ce vei fi externat. Dacă rămâi internat peste noapte, nu uita să-ți pregătești un bagaj cu obiectele esențiale (pijamale, trusă de toaletă etc.). [5] Ce se întâmplă în timpul procedurii? Implantarea unui pacemaker este o tehnică minim invazivă care presupune fixarea sondelor la nivelul țesutului cardiac, la nivelul camerei dorite (atriu și/sau ventricul/ventriculi – în funcție de tipul de dispozitiv) urmând ca acestea să fie atașate de generatorul de puls, care va fi fixat fie sub piele (cel mai frecvent procedeu), fie sub mușchiul pectoral. Vei fi monitorizat permanent. Iată la ce trebuie să te aștepți în timpul procedurii:  Pentru a preveni infecțiile, vei primi antibiotic intravenos la începutul procedurii.  Se dezinfectează zona în care se va face incizia.  Se va face o incizie mică în partea stângă a toracelui, sub claviculă.  Se identifică vena pe care se va introduce un cateter (un tub subțire de plastic) prin care vor fi introduse sondele până la nivelul inimii. De obicei, poziționarea sondelor se face sub control electrocardiografic (pe traseu se urmăresc anumite elemente care sugerează cât de mult s-a avansat cu sonda la nivelul inimii obținând astfel poziția optimă) și fluoroscopic (se obțin imagini asemănătoare celor radiologice, urmărindu-se astfel poziția corectă). Generatorul va fi poziționat într-un buzunar creat sub piele, la locul inciziei.  Se verifică buna funcționare a dispozitivului prin teste specifice, pe durata cărora vei fi adormit.  Odată ce s-a confirmat bună funcționare, sondele se atașează la generator. La finalul procedurii se utilizează un dispozitiv extern cu ajutorul căruia se vor seta suplimentar anumiți parametrii, care să asigure, la nevoie, un tratament optim.  Se realizează din nou dezinfecția plăgii, se închide apoi cu fire de sutură și se realizează pansament steril, compresiv. Cât durează internarea? Procedura de implantare are avantajul unei recuperări rapide și a unei scurte durate de spitalizare. Durata de spitalizare este, în general, foarte scurtă, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și fără complicații. Cel mai probabil, vei putea pleca acasă la câteva ore de la intervenție. Este posibil să simți o oarecare durere sau disconfort în primele 48 de ore după implantarea stimulatorului cardiac și să apară echimoze (vânătăi) în zona respectivă. Ar trebui să se amelioreze după câteva zile, dar dacă acest lucru nu se întâmplă, anunță-ți medicul. [3] Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei proceduri de implantare de stimulator cardiac, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei proceduri de implantare de stimulator cardiac, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție. Imediat după externare vei face recuperare fizică. Pe termen lung sunt necesare monitorizări Holter EKG și evaluări ecocardiografice la intervale variate. Vei ține legătura cu echipa medicală pentru a te programa la control. La externare vei primi un card care va conține detalii despre dispozitivul implantat, pe care va trebui sa îl ai asupra ta la controalele ulterioare. Este important de știut că durata de valabilitate a unui dispozitiv de acest tip este cuprinsă între 3 și 6 ani. Controalele repetate, la indicația medicului, pentru verificarea stimulatorului cardiac, sunt absolut necesare. Ce schimbări va trebui să faci pe termen lung?  Dacă totul decurge așa cum ar trebui, vei putea participa la orice fel de activități dorești după aproximativ 4-6 săptămâni. S-ar putea să simți stimulatorul cardiac, în special atunci când stai întins în anumite poziții, dar te vei obișnui în curând cu el. Nu-ți faci griji, stimulatoarele cardiace moderne sunt foarte mici și abia se observă. [3]  De asemenea, ți se va recomanda să eviți expunerea la câmpuri electromagnetice (ex: efectuare rezonanță magnetică, însă multe dintre defibrilatoare nu sunt afectate. În cardul cu informații pe care îl vei primi va fi menționat acest fapt). Lista măsurilor de precauție pe care va trebui să le iei după implantarea pacemaker-ului se referă la:  Telefoane mobile - folosirea acestui nu implică riscuri, dar este indicat să-l păstrezi la cel puțin 15 centimetri distanță de stimulatorul cardiac. De exemplu, atunci când vorbești la telefon, ține-l în partea opusă a pacemaker-ului.  Sisteme de securitate - este posibil ca stimulatorul cardiac să declanșeze alarma atunci când treci printr-un detector de metale; evită să zăbovești în preajma acestuia sau să te sprijini de el; pentru a evita eventualele probleme, asigură-te că ai tot timpul la tine acel card care atestă că ai un stimulator cardiac;   Echipament medical - informează-ți toți medicii că ți-a fost implantat un pacemaker; unele proceduri pot interfera cu acesta.  Pe lângă cele menționate mai sus, trebuie să păstrezi o distanță de cel puțin 60 de centimetri față de echipamente precum cele de sudură sau transformatoarele de înaltă tensiune. Dispozitive precum cuptoarele cu microunde, televizoarele, telecomenzile, radiourile, prăjitoarele de pâine, păturile electrice, aparatele de ras electric și mașinile de găurit electrice este puțin probabil să-ți afecteze stimulatorul cardiac, așa că le poți folosi fără griji.[4] De asemenea, implantarea pacemaker-ului nu-ți va afecta viața sexuală. Se recomandă doar evitarea acelor poziții ce pun presiune pe brațe sau piept în primele 4 săptămâni după intervenție. [3] Care sunt riscurile implantării unui stimulator cardiac/pacemaker? Riscurile asociate cu stimulatoarele cardiace sunt rare și pot fi evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Ca în cazul oricărei alte intervenții medicale însă, nu poate fi exclus riscul apariției anumitor complicații. Acestea pot fi împărțite în două categorii: precoce (apar în perioada postoperatorie, în timpul spitalizării și în decurs de 30 de zile de la efectuarea procedurii) și tardive. [2] Lista posibilelor complicații ce pot să apară după implantarea unui stimulator cardiac include:  Reacții alergice la substanțele administrate; Reacții la anestezice;  Mici sângerări la nivelul puncției venoase, hematom la nivelul plăgii, deschiderea plăgii, durere; Febră;  Infecție; Reacție imunologică – rar; Pneumotorax – pătrunderea aerului în torace între foițele care învelesc plămânii; Pericardită – acumulare de lichid între foițele care acoperă inima; Eroziuni la nivelul pielii - eroziunea generatorului la nivelul pielii este rară, dar poate duce la înlocuirea dispozitivului și necesita administrare de antibiotice; Tromboza venoasă; Dislocarea sondelor (nu rămân în poziția în care au fost inițial fixate) - se produce de obicei în primele 2-3 zile și poate fi observată la radiografia toracică; în această situație, dacă sonda afectată este la nivelul ventriculului, se pot produce tulburări severe de ritm (aritmii); Oversensing – atunci când aparatul identifică un eveniment anormal ca activitate normală a inimii și, astfel, nu mai realizează stimularea (ex: contracția mușchilor din jur, investigații de tip rezonanță magnetică); Undersensing – atunci când aparatul nu identifică activitatea normală a inimii și produce stimulare; Administrarea necorespunzătoare de șocuri sau eșecul eliberării acestora, eșecul cardioversiei; Ruptură, dislocarea sondelor; Fibroza țesutului inimii la locul de fixare a sondelor; Aritmii; Sindrom de pacemaker – agravarea stării pacientului după implantarea stimulatorului; Sindromul Twiddler – atunci când pacientul manipulează generatorul de puls (“se joacă”) implantat sub piele, ceea ce poate duce la diferite complicații ale aparatului (ex: ruptura de sonde); Leziuni ale arterelor subclavii, ale nervilor, ale vaselor limfatice;  Hemotorax (acumulare de sânge în torace);  Hemopneumotorax (acumulare atât de sânge, cât și de aer în torace). Embolie pulmonară; Afectare valvei tricuspide;  Perforare cardiacă; Epuizarea bateriei generatorului; Tromboze venoase la nivelul membrului superior (ex: vena axilară); Endocardita infecțioasă.  Procedura de implantare a unui stimulator cardiac este una folosită adesea în cazul pacienților care suferă de aritmii cardiace. Dacă vrei să afli mai multe detalii despre această procedură, consultanții noștri medicali îți stau la dispoziție. Fie că vrei să știi care este prețul implantării unui stimulator cardiac sau cum anume îți va afecta viața, ei vor avea răspunsuri la toate întrebările tale.  Care este prețul unui stimulator cardiac? Colegii noștri îți stau la dispoziție pentru a te informa cu privire la toate aspectele procedurii, inclusiv asupra prețului. Știm că uneori recomandările medicale pot părea complicate și pot naște confuzii. De aceea, suntem aici pentru a-ți oferi informații corecte, personalizate cazului tău. Pentru a sta de vorbă cu un ARES Helper, ne poți suna tu sau poți folosi formularul de contact și te contactăm noi! Surse de referință:   “Heart Pacemaker: MedlinePlus Medical Encyclopedia.” Medlineplus.gov, 2012, medlineplus.gov/ency/article/007369.htm. Accessed 20 May 2022. Kotsakou, Maria, et al. “Pacemaker Insertion.” Annals of Translational Medicine, vol. 3, no. 3, 2015, p. 42, www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4356861/, 10.3978/j.issn.2305-5839.2015.02.06. Accessed 20 May 2022. NHS Choices. Overview - Pacemaker Implantation. 2022, www.nhs.uk/conditions/pacemaker-implantation/. Accessed 20 May 2022. “Pacemaker - Mayo Clinic.” Mayoclinic.org, 2021, www.mayoclinic.org/tests-procedures/pacemaker/about/pac-20384689. Accessed 20 May 2022. “Permanent Pacemaker (PPM) | the Heart Foundation.” Heartfoundation.org.au, 2019, www.heartfoundation.org.au/recovery-and-support/permanent-pacemaker-(ppm). Accessed 20 May 2022.

Tahicardia joncțională este o formă de tahicardie supraventriculară, un tip de tulburare de ritm cardiac cauzată de o problemă în zona dintre camerele superioare și inferioare ale inimii, cunoscută sub denumirea de nod atrioventricular. Există mai multe metode de tratament la care se poate apela pentru a readuce ritmul cardiac la normal. Una dintre acestea este ablația cardiacă, realizată prin cateter.[2] Generalități despre ablația de tahicardie joncțională Ablația cu cateter reprezintă o metodă de tratament minim invazivă, cu un profil de siguranță crescut, utilizată pentru diferite tahiaritmii (ritmuri rapide și anormale ale inimii). Trebuie menționat că, în general, aritmiile necesită tratament medicamentos cronic, de aceea, ablația poate fi o metodă terapeutică optimă atunci când acest lucru este posibil de realizat. Ca și tehnică, ablația implică distrugerea celulelor cardiace anormale, responsabile de generarea aritmiilor, utilizând catetere (tuburi subțiri, lungi, flexibile) introduse prin abord venos, până la nivelul inimii, unde, după identificarea zonei anormale, vor elibera energie cu producerea de mici leziuni. Ce este tahicardia joncțională? Orice aritmie care ia naștere la nivel atrial sau la nivelul joncțiunii atrioventriculare se numește tahicardie supraventriculară (TSV). Acest termen este de obicei rezervat pentru aritmiile atriale și pentru cele cu origine în joncțiunea AV care au ca mecanism de producere reintrarea (tahicardii joncționale – TJ). Tahicardia joncțională se caracterizează prin bătăi ale inimii de peste 100 de pulsații pe minut[3] și apare mai ales la tineri (dar poate afecta persoane de orice vârstă) și atleți, fără diferențe pe sexe. Tipică este apariția în timpul somnului la copii și la atleți (când tonusul vagal este crescut). TJ se produce fie prin automatism crescut, fie ca ritm de înlocuire în caz de bradicardie (bătăi rare cardiace) importantă. TJ ectopică (TJE) este diferită de tahicardia prin reintrare și poate să apară ca și: Formă cronică idiopatică, (fără cauză cunoscută), congenitală – apare de obicei pe cord normal și necesită, de regulă, multiple medicamente antiaritmice, proceduri de ablație sau implantare de pacemaker în caz de bloc complet atrio-ventricular; poate conduce la tahicardiomiopatie (afectarea cordului secundar frecvenței cardiace crescute) cu evoluție către insuficiența cardiacă;  Formă tranzitorie, postoperator, în general după corecții ale cardiopatiilor congenitale, cu o frecvență de 14%; această formă apare mai frecvent în cazul utilizării unei anumite medicații în timpul procedurii (dopamină) și mai ales la copiii sub 6 luni. TJE este una dintre rarele cauze de tahicardie la copii. TJE congenitală este prezentă încă de la naștere, dar uneori este diagnosticată după luni sau chiar ani. Deși nu este o forma frecventă de aritmie, TJE este una dintre aritmiile supraventriculare cel mai dificil de tratat. Unele date sugerează evoluția către bloc atrio-ventricular complet în caz de TJE congenitală. Tratamentul tahicardiei joncționale poate varia în funcție de particularitățile fiecărui caz. În cazul pacienților asimptomatici, de exemplu, este indicată monitorizarea strictă, dar nu este neapărat necesar un tratament anume.  Tahicardia joncțională etopică este tratată inițială medicamentos. De obicei sunt necesare unul sau mai multe tratamente antiaritmice. În cazul dezvoltării de bloc atrioventricular, când frecvența cardiacă este foarte mică, tratamentul constă în implantarea de pacemaker (dispozitiv care va stimula contracția cardiacă astfel încât să se mențină o frecvență cardiacă optimă). În cazul unui număr mic de pacienți, care nu răspund la tratament medicamentos, poate fi necesară efectuarea procedurii de ablație prin radiofrecvență (ARF). Care sunt cauzele tahicardiei joncționale?  Cauzele TJE congenitale nu sunt cunoscute. 50-55% dintre pacienți au istoric familial de TJE. Se presupune că un rol important în apariția TJE postoperatorie îl are sistemul renina-angiotensina-aldosteron. Această formă de tahicardie juncțională etopică apare mai frecvent în caz de tetralogie Fallot corectată.  În general, TJE postoperatorie se produce în cursul spitalizării, cu rapidă afectare hemodinamică (scădere bruscă a tensiunii arteriale) și apare mai frecvent în primele 6-72 de ore postprocedural. În ceea ce privește TJE congenitală, aceasta poate avea un parcurs mai calm, înainte de apariția semnelor de insuficiență cardiacă. Sporadic, au fost evidențiate și cazuri de tahicardie intrauterină la copiii care la naștere au prezentat TJE. Tipic, variabilitatea frecvenței cardiace este scăzută; în mod normal, frecvență cardiacă este foarte regulată. TJE congenitală se caracterizează prin tahicardie moderată și semne de insuficiență cardiacă congestivă (dispnee – respirație dificilă, scăderea capacității de efort, oboseală, edeme, lipotimie – stare de leșin, palpitații). Care pot fi simptomele tahicardiei joncționale? Simptomele tahicardiei joncționale pot include: În ce constă procedura de ablație/ tratament tahicardie joncțională? Ablația cu radiofrecvență se efectuează în laboratorul de electrofiziologie. De obicei, se folosește sedarea ușoară și anestezia locală. Iată cum decurge, de regulă, o astfel de procedură:  Medicul electrofiziolog va efectua mici incizii la nivelul canalului inghinal (la rădăcina coapsei) pentru a vizualiza artera/vena femurală;  Ulterior, sub control radiologic sau sub controlul unui sistem specific de mapping – nonfluoroscopic, tridimensional, care permite reconstrucția anatomiei cardiace și identificare zonei electrice responsabile de apariția aritmiei, se vor introduce catetere de ablație prin vene până la nivelul atriului drept.  Aici se vor aplica “curenți” de diferite energii care vor distruge celulele cardiace responsabile de impulsurile suplimentare ce au cauzat tulburarea de ritm cardiac și vor întrerupe acest circuit electric anormal;[1]  Postablație, se verifică prin metode de pacing (stimulare) întreruperea acestui circuit electric anormal. După terminarea procedurii se scot cateterele și tecile arteriale, iar la locul de puncție se realizează compresia arterei folosite ca abord. În cazul procedurilor repetitive, cu anatomie complicată, există posibilitatea ablației ghidate de ecografie intracardiacă. De obicei, se recomandă să nu mănânci și să nu bei nimic cu cel puțin 6 până la 8 ore înainte de procedură. Medicul îți va spune însă ce poți să mânânci și să bei în cele 24 de ore dinaintea ablației cardiace.  Informează-ți medicul dacă urmezi un tratament medicamentos. Este posibil să fie necesară întreruperea administrării anumitor medicamente înainte de procedură. Atenție! Întreruperea tratamentului medicamentos se va face doar la indicația medicului.[1] Cât durează internarea după procedura de ablație cardiacă? Fiind vorba de o procedură minim invazivă, recuperarea este mai rapidă și durată de spitalizare mai scurtă decât în cazul unei intervenții invazive. În general, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și nu apar complicații, vei putea părăsi spitalul după două zile. Care sunt riscurile procedurii de ablație? Complicațiile sunt rare și pot fi evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Ți se va explica înainte de procedură care sunt riscurile asociate cu procedura de ablație cardiacă, dar printre acestea se numără:  Afectarea vaselor, nervilor, organelor și țesuturilor din jur prin manipularea instrumentelor;  Afectare renală (substanța de contrast în cazul controlului fluoroscopic) sau alergii;  Infecții sau sângerare la locul inciziei; Fistula arterio-venoasă la locul puncției; Bloc atrioventricular complet necesitând implantarea de pacemaker (sub 1%) – risc mai mic în cazul tehnicii de crioablație; Revărsat pericardic;  Durere toracică;  Infarct miocardic; Accident vascular cerebral;  Ce se întâmplă după procedura de ablație tahicardie joncțională? După finalizarea procedurii, vei fi transferat în camera de recuperare, vei primi un tratament medicamentos și vei fi supus mai multor examene clinice și investigații.  Dacă observi durere, umflare sau sângerare la locul puncției ori dacă începi să ai dureri în piept, anunță medicul sau asistenta. Înainte de a pleca acasă, vei primi instrucțiuni clare privind ce ar trebui sau nu să faci în perioada următoare.[1] Hemostaza după procedura de ablație  Pentru a se obține compresia, după îndepărtarea cateterelor și a tecilor arteriale se pune un pansament compresiv ce trebuie păstrat timp de 24 de ore pentru a se evita sângerările. Este indicată păstrarea repausului la pat.  În anumite situații, există indicația de a monta un sistem hemostatic la nivelul puncției femurale. Acesta se montează în sala de angiografie, imediat după terminarea intervenției. AngioSeal este mic dop de colagen și se introduce în interiorul arterei femurale. Acesta are ca efect obținerea hemostazei în doar două ore, permițând pacientului să își miște piciorul în voie și să se ridice din pat.  Ce dispozitive medicale sunt folosite în timpul procedurii de ablație?  În timpul procedurii, pentru a distruge celulele cardiace anormale sunt folosite catetere de ablație. Acestea sunt dispozitive subțiri, flexibile, realizate din diverse materiale, care au în vârf un electrod conectat prin circuite electrice la generatorul de ablație. Unele catetere de ablație au un vârf răcit, unul prin care se infuzează soluție salină pentru a permite o încălzire îmbunătățită a țesuturilor fără carbonizare superficială sau răcire internă. Cateterele de ablație furnizează energie RF prin vârfuri care au în mod obișnuit 3,5 până la 5 mm lungime, dar pot avea o lungime de până la 10 mm.[4] Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei proceduri de ablație, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție. Imediat după externare vei face recuperare fizică. Vei urma un tratament cu aspirină și antiagregant plachetar timp de aproximativ trei luni, la indicația medicului. În lipsa altor indicații din partea medicului, ar trebui să îți poți relua activitățile normale în scurt timp. Nu vei avea însă voie să conduci sau să consumi alcool timp de 24 de ore după externare și se recomandă evitarea activităților fizice intense timp de 3 zile.[1] Tahicardia joncțională este o tulburare de ritm cardiac care afectează în special tinerii și atleții. Atunci când nu răspunde la alte metode de tratament, se poate recomanda efectuarea unei proceduri de ablație cardiacă pentru a distruge celulele cardiace responsabile de generarea acestei tulburări de ritm cardiac. Consultanții noștri îți stau la dispoziție pentru a-ți oferi informații suplimentare despre această procedură. Poți suna la numărul de telefon dedicat sau poți completa formularul disponibil pe site-ul nostru și vei contactat în cel mai scurt timp posibil. Bibliografie:  „Ablation for Arrhythmias.” Www.heart.org, 5 June 2017, www.heart.org/en/health-topics/arrhythmia/prevention--treatment-of-arrhythmia/ablation-for-arrhythmias. Accessed 16 Nov. 2022. Frysh, Paul. „Junctional Tachycardia.” WebMD, WebMD, 27 Feb. 2020, www.webmd.com/heart-disease/junctional-tachycardia. Accessed 16 Nov. 2022. Hafeez, Yamama, and Shamai A Grossman. „Junctional Rhythm.” Nih.gov, StatPearls Publishing, 26 Sept. 2022, www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK507715/. Accessed 16 Nov. 2022. Yousra Ghzally, et al. „Catheter Ablation.” Nih.gov, StatPearls Publishing, 12 Sept. 2022, www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK470203/. Accessed 16 Nov. 2022.

Defibrilatorul cardiac implantabil este unul dintre acele dispozitive pe care medicii le folosesc pentru tratarea tulburărilor de ritm cardiac severe. Deși nu va vindeca afecțiunea de care suferi, acesta poate preveni moartea cardiacă subită și restabili ritmul normal al inimii atunci când este necesar. Implantarea sa presupune însă o intervenție chirurgicală care nu este lipsită de anumite riscuri.[1] Ce este un defibrilator cardiac?  Defibrilatorul (ICD) este un dispozitiv electronic care monitorizează permanent ritmul inimii. Atunci când detectează un ritm cardiac rapid, anormal, descarcă energie la nivelul mușchiului inimii, ceea ce face ca aceasta să revină la ritmul normal. Defibrilatorul funcționează ca un monitor care identifică ritmul anormal al inimii și aplică tratamentul corespunzător pentru a restabili bătăile normale. Un defibrilator poate avea mai multe funcții, pe care doctorul tău le va programa în funcție de necesități: Pacing anti-tahicardie (ATP) – atunci când inima bate foarte repede, dispozitivul va elibera la nivelul mușchiului inimii câteva impulsuri electrice mici, pentru a opri ritmul rapid și a restabili ritmul normal; Cardioversie – în caz de ritm anormal, se administrează un șoc electric cu energie joasă (ca un curent de mică intensitate) care se va suprapune peste o bătaie a inimii, așa încât să se obțină ritmul normal; Defibrilare – atunci când inima bate extrem de repede, putând cauza astfel evenimente fatale, defibrilatorul cardiac intern administrează un curent de energie mare pentru a restabili bătăile normale; Stimulare în caz de bradicardie – atunci când bătăile inimii sunt rare, se eliberează mici impulsuri electrice pentru a susține o frecvență normală cardiacă.  Rolul defibrilatorului cardiac  Tahicardia ventriculară și fibrilația ventriculară sunt două tulburări de ritm cardiac foarte severe, amenințătoare de viața, care determină bătăi foarte rapide ale inimii. În lipsa tratamentului corespunzător, rapid, pot cauza decesul. Medicul aritmolog îți poate recomanda implantarea unui defibrilator automat dacă ai avut cel puțin un eveniment de acest tip sau dacă există un risc ridicat ca acest lucru să se întâmple (așa cum se întâmplă în cazul anumitor afecțiuni cardiace). Când este indicată implantarea unui defibrilator cardiac?  Sunt două categorii de indicații: profilaxie primară (adică prevenirea evenimentelor nedorite, înainte de un prim episod produs) și profilaxie secundară (prevenirea evenimentelor după un prim episod produs). Această procedură este recomandată:  Pacienților care au avut deja un episod de oprire cardiacă;  Pacienților care au avut anterior tahicardie (cel puțin un episod) sau fibrilație ventriculară; Pacienților cu infarct miocardic în antecedente și care au risc crescut de oprire cardiacă sau moarte subită cardiacă;  Pacienților nespitalizați care așteaptă un transplant cardiac.  Implantarea unui defibrilator cardiac mai este indicată în caz de:  Cardiomiopatie hipertrofică sau alte afecțiuni care pot predispune la tulburări de ritm ca cele menționate mai sus (ex: sindrom de QT lung);  Boli cardiace structurale;  Sincopă (pierderea stării de conștiență) de cauza necunoscută și inducerea la studiul electrofiziologic a tahicardiei sau fibrilației ventriculare;  Displazie aritmogenă de ventricul drept;  Sindrom Brugada;  Sarcoidoză cardiacă; Miocardită cu celule gigante; Boala Chagas.  Cum te pregătești de procedură?  Pregătirea pentru procedură presupune:  Efectuarea unui examen clinic complet, a unei radiografii toracice și a unui set complet de analize de sânge;  Eliminarea oricărui potențial focar infecțios (infecții ORL, stomatologice etc);  Repaus alimentar cu cel puțin 8 ore înaintea intervenției; asta înseamnă că nu vei avea voie să mănânci sau bei nimic, nici măcar apă (dacă trebuie să iei anumite medicamente, înghite-le cu o cantitate cât mai mică de apă).[3]  Ce se întâmplă în timpul procedurii?  Implantarea defibrilatorului este o tehnică minim invazivă care presupune fixarea sondelor la nivelul țesutului cardiac, la nivelul camerei dorite (atriu și/sau ventricul/ventriculi – în funcție de tipul de dispozitiv) urmând ca acestea să fie atașate de generatorul de puls, care va fi fixat fie sub piele (cel mai frecvent procedeu), fie sub mușchiul pectoral. Pentru a preveni infecțiile, vei primi antibiotic intravenos la începutul procedurii, se va dezinfecta zona unde urmează să se facă incizia și vei fi monitorizat permanent. Iată cum va decurge procedura propriu-zisă:  Se face o incizie mică în partea stângă a toracelui, sub claviculă; Se identifică vena pe care se va introduce un cateter (un tub subțire de plastic) prin care vor fi introduse sondele până la nivelul inimii; de obicei, poziționarea sondelor se face sub control electrocardiografic (pe traseu se urmăresc anumite elemente care sugerează cât de mult s-a avansat cu sonda la nivelul inimii obținând astfel poziția optimă) și fluoroscopic (se obțin imagini asemănătoare celor radiologice, urmărindu-se astfel poziția corectă);  Se creează un buzunar sub piele în care va fi plasat generatorul;  Se verifică buna funcționare a dispozitivului prin teste specifice, pe durata cărora vei fi adormit;  Odată ce s-a confirmat bună funcționare, sondele vor fi atașate la generator; La finalul procedurii, se utilizează un dispozitiv extern cu ajutorul căruia se vor seta suplimentar anumiți parametrii, care să asigure, la nevoie, un tratament optim; Se realizează din nou dezinfecția plăgii, se închide apoi cu fire de sutură și se realizează pansament steril, compresiv. Această tehnică presupune abordul transvenos, endocardic (când sondele sunt fixate în interiorul inimii). În anumite situații, acest abord nu este posibil și atunci se indică intervenție chirurgicală, cu anestezie generală. În cadrul acestei proceduri, sondele vor fi fixate pe suprafața inimii și generatorul va fi poziționat într-un “buzunar” făcut la nivelul abdomenului (tehnică se numește “abord epicardic”). Ce dispozitive medicale sunt folosite?  Defibrilatorul este format din: Generator de puls – acesta conține bateria (în care este stocată energia care va fi descărcată la nevoie) și un mini-computer care va detecta ritmul inimii, pe baza informațiilor transmise de sonde; Una sau mai multe sonde – acestea sunt fixate la nivelul cavităților inimii, prin intermediul lor se transmit atât informații către mini computer, cât și impulsuri electrice de la generator, în caz de bătăi anormale cardiace. Mai trebuie menționat și că există mai multe tipuri de defibrilatoare: Unicameral – prezintă o singură sondă care se fixează în ventriculul drept, unde se vor elibera impulsuri electrice la nevoie; Bicameral – două sonde vor fi fixate la nivelul inimii drepte (una în atriu și una în ventricul); stimulul electric va fi eliberat inițial la nivelul atriului, apoi la nivelul ventriculului, producând astfel o stimulare cât mai aproape de ceea ce se întâmplă în mod normal la nivel cardiac; Biventricular – presupune două sonde (în acest caz una dintre ele se bifurcă la nivelul celor două cavități ale inimii drepte) sau 3 sonde care vor fi fixate în atriul și ventriculul drept, respectiv la nivelul ventriculului stâng (deci la nivelul ambilor ventriculi; acest tip de stimulare se mai numește terapie de resincronizare cardiacă); permite menținerea unui ritm cardiac într-o manieră cât mai aproape de cea fiziologică; este un dispozitiv utilizat doar la anumiți pacienți cu insuficiență cardiacă (se numește CRT/ICD). În mod normal, ventriculul drept și ventriculul stâng (camerele inferioare ale inimii) se contractă în același timp. În caz de insuficiență cardiacă se produc anomalii care fac ca această contracție să nu se mai realizeze simultan, ceea ce duce la afectarea suplimentară a funcției inimii (normal, inima funcționează ca o pompă care face ca sângele să ajungă în corp în cantitate suficientă pentru o funcționare bună a tuturor organelor și țesuturilor; în caz de insuficiență cardiacă, cantitatea de sânge pompată scade, ceea ce duce la suferințe multiple în organism și simptome precum durere în piept, respirație dificilă, edeme, probleme renale, amețeli, stare generală alterată). Ce se întâmplă după realizarea procedurii?  După finalizarea procedurii, vei fi transferat în camera de recuperare, vei primi un tratament medicamentos și instrucțiuni de îngrijire a plăgii. Zona unde a fost implantat defibrilatorul cardiac poate fi umflată și sensibilă la atingere timp de câteva zile sau chiar săptămâni. Dacă este necesar, ți se vor prescrie analgezice. Este indicat să ai pe cineva care să te ducă acasă și să te ajute pe parcursul recuperării.[3] Cât durează internarea?  Procedura de implantare are avantajul unei recuperări rapide și a unei scurte durate de spitalizare. Durata de spitalizare este, în general, foarte scurtă, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și fără complicații. Vei putea pleca acasă la câteva ore de la intervenție. Ce trebuie să faci după ce ieși din spital?  Dacă ai fost supus unei proceduri de implantare de defibrilator cardiac: Trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție; Imediat după externare vei face recuperare fizică; Pe termen lung, sunt necesare monitorizări Holter EKG și evaluări ecocardiografice la intervale variate; vei ține legătura cu echipa medicală pentru a te programa la control; la externare vei primi un card care va conține detalii despre dispozitivul implantat, pe care va trebui sa îl ai asupra ta la controalele ulterioare; Ți se va recomanda să eviți mișcările bruște, în special pe cele care implică ridicarea brațului deasupra nivelului umărului, timp de cel puțin 8 săptămâni după intervenție;  poți preveni astfel dislocarea sondelor înainte de vindecarea zonei unde a fost implantat defibrilatorul cardiac;  Timp de cel puțin o lună, este indicat să eviți activitățile și exercițiile fizice intense sau ridicarea de greutăți; sporturile de contact ar putea reprezenta o interdicție pe termen lung;[3] Ar trebui să te poți întoarce la serviciu după câteva săptămâni, dar dacă printre sarcinile pe care trebuie să le îndeplinești se numără ridicarea de greutăți ori alte activități fizice solicitante, întreabă-ți medicul dacă ar trebui să mai aștepți un timp înainte de a le relua; Deși dispozitivul nu ar trebui să-ți afecteze viața sexuală, va trebui să eviți pozițiile care pun presiune pe brațe și piept în primele câteva săptămâni după intervenție, dar defibrilatorul este programat să facă față creșterilor normale ale ritmului cardiac, așa că este puțin probabil să suferi un șoc electric în timpul sexului.[2] Cum arată viața cu un defibrilator cardiac?  Recuperarea completă după intervenția de implantare a defibrilatorului cardiac poate dura între 1 și 2 luni, după care îți vei putea relua viața normală, cu condiția să ții cont de anumite măsuri de precauție. Una dintre acestea se referă la interferențele electrice. În cazuri rare, acestea pot afecta funcționarea dispozitivului; pentru a preveni o astfel de problemă se recomandă:  Păstrarea unei distanțe de aproximativ 15 cm între defibrilator și telefoane și alte dispozitive mobile atunci când sunt pornite - există riscul ca acesta să confunde semnalul telefonului mobil cu bătăile inimi și să acționeze pentru a le încetini; Evitarea sistemelor de detectare a metalelor - detectoarele de metal portabile conțin adesea un magnet care poate interfera cu dispozitivul; atunci când urmează să călătorești cu avionul, de exemplu, încearcă să soliciți un control manual sau ca detectorul portabil să nu fie menținut în aproprierea defibrilatorului mai mult de 30 de secunde; este indicat să ai tot timpul la tine cardul defibrilatorului cardiac, pentru a evita incidente neplăcute;  Evitarea investigațiilor imagistice - unele proceduri, precum RMN, angiografia prin rezonanță magnetică (MRA) și ablația cu radiofrecvență sau cu microunde nu sunt întotdeauna recomandate dacă ți-a fost implantat un defibrilator cardiac.  Poți însă folosi fără grijă dispozitive precum televizoarele, telecomenzile, cuptoarele cu microunde, radiourile, păturile electrice, aparatele de ras electrice, computerele, scanerele sau imprimantele. În funcție de ce tip de tulburare de ritm cardiac suferi, ți s-ar mai putea recomanda și să nu mai conduci sau cel puțin să eviți să faci asta timp de cel puțin câteva luni.[3]  O altă precauție de care trebuie să ții cont se referă la durata de viață a unui defibrilator cardiac. Bateria acestuia rezistă între 3 și 6 ani, după care va trebui înlocuită. Controalele repetate la indicația medicului sunt absolut necesare. Trebuie spus, de asemenea, că deși defibrilatoarele cardiace implantabile sunt extreme de utile în oprirea aritmiilor amenințătoare de viață, unii pacienți au nevoie de medicație suplimentară pentru a reduce frecvența de producere a acestor tulburări de ritm, și doar rar, în cazul în care medicamentele nu sunt eficiente, se poate recurge la tehnici de ablație. De asemenea, se pot elibera șocuri în anumite condiții necorespunzătoare (fibrilație atrială, tahicardie sinusală, sau alte aritmii care își au originea la nivelul atriilor.) Care sunt riscurile și complicațiile posibile?  Complicațiile sunt rare și pot fi evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Printre acestea se numără:  Reacții alergice la substanțele administrate; Mici sângerări la nivelul puncției venoase; Hematom la nivelul plăgii; Deschiderea plăgii; Durere; Febră; Infecție; Reacție imunologică – rar; Funcția anormală din cauza complicațiilor posibile din timpul procedurii (ex: pneumotorax – pătrunderea aerului în torace între foițele care învelesc plămânii, pericardită – acumulare de lichid între foițele care acoperă inima, infecții, eroziuni la nivelul pielii, hematom, tromboza venoasă); tratamentul optim al complicației poate asigura funcționarea normală a dispozitivului; eroziunea generatorului la nivelul pielii este rară, dar poate duce la înlocuirea dispozitivului și necesita administrare de antibiotice; dislocarea sondelor (nu rămân în poziția în care au fost inițial fixate) se produce de obicei în primele 2-3 zile și poate fi observată la radiografia toracică; în această situație, dacă sonda afectată este la nivelul ventriculului se pot produce tulburări severe de ritm (aritmii); Administrarea necorespunzătoare de șocuri sau eșecul eliberării acestora, eșecul cardioversiei;  Ruptură, dislocarea sondelor;  Fibroza țesutului inimii la locul de fixare a sondelor;  Aritmii;  Sindrom de pacemaker – agravarea stării pacientului după implantarea stimulatorului;  Sindromul Twiddler – atunci când pacientul manipulează generatorul de puls (“se joacă”) implantat sub piele, ceea ce poate duce la diferite complicații ale aparatului (ex: ruptura de sonde);  Leziuni ale arterelor subclavii, ale nervilor sau ale vaselor limfatice;  Pneumotorax, hemotorax (acumulare de sânge în torace), hemopneumotorax (acumulare atât de sânge, cât și de aer în torace);  Embolie pulmonară;  Afectare valvei tricuspide;  Perforare cardiacă;  Pericardită;  Epuizarea bateriei generatorului; Tromboze venoase la nivelul membrului superior (ex: vena axilară); Endocardita infecțioasă. Care este prețul implantării unui defibrilator cardiac?  Colegii noștri îți stau la dispoziție pentru a-ți oferi toată informațiile de care ai nevoie cu privire la această procedură, inclusiv care este prețul implantării defibrilatorului cardiac. Ne poți suna chiar tu sau poți completa formularul disponibil pe site și vei fi contactat cât mai curând posibil.  Implantarea unui defibrilator cardiac este o procedură ce implică anumite riscuri și nu este întotdeauna ușor să te obișnuiești cu prezența acestuia în interiorul corpului tău. De asemenea, va trebui să respecți anumite precauții cât timp îl ai. Pe de altă parte, în cazul în care ai fost diagnosticat cu tulburări de ritm cardiac severe, acesta îți poate salva viața. Cântărește cu atenție beneficiile și riscurile unui astfel de dispozitiv și ține cont de recomandările medicului tău înainte de a lua o decizie.  Surse de referință:  “Arrhythmias - Treatment | NHLBI, NIH.” Nih.gov, 24 Mar. 2022, www.nhlbi.nih.gov/health/arrhythmias/treatment. Accessed 5 July 2022. ICD. “What Is an ICD?” Heart Foundation NZ, 2022, www.heartfoundation.org.nz/your-heart/heart-treatments/implantable-cardioverter-defibrillator-icd. Accessed 5 July 2022. “Implantable Cardioverter-Defibrillators (ICDs) - Mayo Clinic.” Mayoclinic.org, 2021, www.mayoclinic.org/tests-procedures/implantable-cardioverter-defibrillators/about/pac-20384692. Accessed 5 July 2022.

Ablația prin radiofrecvență este o procedură minim invazivă, cu o rată mare de succes, care a devenit tratamentul de elecție pentru multe tipuri de tulburări de ritm cardiac.[4] Una dintre afecțiunile ce pot fi tratate prin intermediul acestei proceduri este sindromul Wolff-Parkinson-White (WPW) sau sindromul de preexcitație. Generalități despre sindromul Wolff-Parkinson-White (WPW) Sindromul WPW este o afecțiune congenitală rară, mai frecventă în rândul bărbaților, caracterizată prin existența unei căi de conducere electrică suplimentare la nivelul inimii ce duce la apariția unor episoade de tahicardie (bătăi rapide ale inimii). Este una dintre cele mai frecvente cauze de tahicardie la sugari și copii.[5] De obicei, pacienții sunt simptomatici atunci când se produc accesele de aritmie.  Cele mai frecvente aritmii sunt AVRT (tahicardie atrio-ventriculară prin reintrare) și FiA (fibrilație atrială). FiA în context de sindrom WPW poate fi amenințătoare de viață, din cauza frecvenței cardiace extrem de crescute, cu posibilitatea de a trece în aritmii cu risc letal (fibrilație ventriculară). În ceea ce privește AVRT, aceasta este în general bine tolerată la pacienții fără alte afecțiuni cardiace asociate, dar poate degenera în FiA, cu riscul descris anterior. Tahicardia în sindromul WPW începe și se poate opri brusc, poate dura secunde, minute, ore. Uneori este necesar tratament pentru a opri aritmia și a restabili ritmul normal al inimii (ritm sinusal). Tipic, acești pacienți au episoade recurente de tahicardie. Majoritatea persoanelor cu sindrom WPW nu au alte probleme cardiace. Cu toate acestea, el a fost asociat cu alte afecțiuni cardiace, cum ar fi boala Ebstein. În cazuri rare, poate fi moștenit de la părinți.[5] Cum arată conducerea normală la nivelul inimii?  În mod normal, semnalele electrice urmează o anumită cale prin inimă, ajutând-o să bată regulat.[5] Impulsul electric care determină contracția inimii ia naștere la nivelul nodului sinoatrial (NSA) din atriul drept. De aici, este transmis mai departe la nivelul celor două atrii și prin intermediul nodului atrio-ventricular la ventriculi. La persoanele cu sindrom WPW, unele dintre aceste impulsuri electrice ale inimii sunt conduse pe o cale accesorie existentă. Poate fi condus foarte rapid, la frecvențe foarte mari (generând de exemplu FiA) sau poate fi condus atât către ventriculi, cât și înapoi către atrii (generând AVRT). Cum îți poți da seama că suferi de sindromul WPW? Cel mai frecvent simptom al sindromului Wolff-Parkinson-White este o frecvență cardiacă mai mare de 100 de bătăi pe minut. Alte posibile simptome sunt:  În cazul sugarilor, pot apărea simptome precum:  Paloare;  Cianoză (colorație albăstruie sau gri a pielii, buzelor și unghiilor);  Neliniște sau iritabilitate;  Pierderea apetitului;  Respirație rapidă.[6] Există însă și cazuri în care nu apare niciun simptom, afecțiunea fiind descoperită întâmplător în timpul unei investigații cardiace.[6] În ce constă procedura de ablație de sindrom WPW?  Procedura de ablație cu radiofrecvență (ARF) se efectuează în laboratorul de electrofiziologie, sub anestezie locală, cu sedare ușoară, și poate dura câteva ore.   După pregătirea zonei de abord, medicul va începe prin a efectua mici incizii la nivelul canalului inghinal (la rădăcina coapsei) pentru a vizualiza artera/vena femurală. Ulterior, sub control radiologic, se vor introduce catetere de ablație, fie prin artera, fie prin vena femurală, până la nivel cardiac, sub control fluoroscopic și electrocardiografic. Pentru a se stabili dacă într-adevăr calea accesorie este responsabilă de aritmie și locul optim pentru ablație, se va efectua inițial un studiu electrofiziologic. În 5-10% din cazuri se identifică multiple căi accesorii. După stabilirea acestor detalii, medicul va aplica energie de radiofrecvență la nivelul zonei responsabile de impulsul anormal, distrugând astfel funcția celulei și formând un bloc pe calea de conducere accesorie, ceea ce are ca rezultat întreruperea conducerii anormale. În cazul pacienților cu boala Ebstein trebuie investigată existența unor căi accesorii multiple, care trebuie recunoscute și ablatate. Cum te pregătești pentru ablația de sindrom WPW? Înainte de procedură, se vor efectua un examen clinic complet și mai multe teste și investigații. Lista acestora poate include un set complet de analize de sânge, o radiografie toracică, o tomografie computerizată sau un examen RMN torace și o ecocardiografie.  Vei elimina orice potențial focar infecțios (infecții ORL, stomatologice etc.) și nu vei bea sau mânca nimic în noaptea dinaintea ablației, după miezul nopții.[1] De asemenea, este foarte important să-i pui medicului la dispoziție o listă cu toate medicamentele și suplimentele pe care le iei. Este posibil să fie necesară întreruperea administrării unora dintre acestea pentru o anumită perioadă. Dacă este cazul, vei primi indicații clare privind medicamentele pe care nu mai poți să le iei și pentru cât timp.[2] Cât durează internarea după ablația de sindrom Wolff-Parkinson-White? Unul dintre avantajele procedurilor minim invazive este acela că vei fi internat doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp. În general, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și nu apar complicații, durata de spitalizare pentru o ablație de sindrom WPW nu ar trebui să depășească 24 de ore. Care sunt riscurile procedurii de ablație a sindromului Wolff-Parkinson-White?   Ablația de sindrom WPW este considerată o procedură destul de sigură, cu puține riscuri. Fiind totuși vorba de o procedură medicală, pot apărea anumite complicații, inclusiv:  Reacții alergice la substanțele administrate;  Afectarea vaselor, nervilor, organelor și țesuturilor din jur prin manipularea instrumentelor;  Afectare renală (substanța de contrast în cazul controlului fluoroscopic) sau alergii;  Infecții sau sângerare la locul inciziei;  Fistulă arterio-venoasă la locul puncției;  Recurența aritmiei – dacă nu au fost identificate toate căile accesorii (în astfel de cazuri, se poate repeta procedura de ablație);  Bloc atrioventricular complet necesitând implantarea de pacemaker (sub 1%) – risc mai mic în cazul tehnicii de crioablație;  Revărsat pericardic;  Durere toracică;  Infarct miocardic;  Accident vascular cerebral.  Complicații precum cele menționate mai sus apar doar în cazuri rare și pot fi evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Ce dispozitive medicale sunt folosite în timpul ablației de sindrom Wolff-Parkinson-White? Pentru distrugerea zonelor responsabile de impulsul anormal se folosesc catetere de ablație - tuburi lungi, flexibile, cu electrozi în vârf, realizate din diverse materiale și de dimensiuni variate. Acești electrozi sunt conectați prin circuite electrice la generatorul de ablație. Unele catetere de ablație au vârful irigat, pentru controlul temperaturii.[7] Ce se întâmplă după ablația de sindrom Wolff-Parkinson-White? După finalizarea procedurii, vei fi transferat în camera de recuperare, unde vei rămâne sub supraveghere medicală pentru o anumită perioadă, timp în care vei primi tratamentul medicamentos și instrucțiunile de îngrijire a plăgii necesare.  Timp de 2 sau 3 zile după procedură, este posibil să apară simptome precum oboseală, dureri în piept sau palpitații.[2] Ți se va explica la ce te poți aștepta și trebuie să faci în astfel de situații înainte de a pleca acasă.  Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei proceduri de ablație, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție. Imediat după externare vei face recuperare fizică. Vei urma un tratament cu aspirină și antiagregant plachetar timp de aproximativ trei luni, la indicația medicului. Datorită ratei mari de succes și a riscurilor reduse pe care le implică, ablația cu radiofrecvență a devenit tratamentul de elecție pentru cazurile simptomatice de sindrom WPW.[3] Dacă ai nevoie de informații suplimentare privind ablația de sindrom WPW, consultanții noștri îți stau la dispoziție pentru a-ți răspunde la întrebări. Sună la numărul de telefon dedicat sau completează formularul disponibil pe site-ul nostru și vei fi contactat în cel mai scurt timp posibil.  Bibliografie:  Bernstein, Susan. “Catheter Ablation as a Heart Arrhythmia Treatment.” WebMD, WebMD, 30 June 2015, www.webmd.com/heart-disease/atrial-fibrillation/catheter-ablation-afib-atrial-fibrillation. Accessed 23 Nov. 2022. “Cardiac Ablation Procedures : MedlinePlus Medical Encyclopedia.” Medlineplus.gov, 2017, medlineplus.gov/ency/article/007368.htm. Accessed 23 Nov. 2022. Chhabra, Lovely, et al. “Wolff Parkinson White Syndrome.” Nih.gov, StatPearls Publishing, 8 Aug. 2022, www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK554437/. Accessed 23 Nov. 2022. El Baba, Mohammad, et al. “Radiofrequency Catheter Ablation: How to Manage and Prevent Collateral Damage?” Journal of Innovations in Cardiac Rhythm Management, vol. 11, no. 9, 1 Sept. 2020, pp. :4234-4240, www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC7510472/, 10.19102/icrm.2020.110901. Accessed 23 Nov. 2022. “Wolff-Parkinson-White Syndrome (WPW): MedlinePlus Medical Encyclopedia.” Medlineplus.gov, 2020, medlineplus.gov/ency/article/000151.htm. Accessed 23 Nov. 2022. “WPW Syndrome: Rare Cause of Sudden Cardiac Death in Children - Symptoms and Causes.” Mayo Clinic, 2022, www.mayoclinic.org/diseases-conditions/wolff-parkinson-white-syndrome/symptoms-causes/syc-20354626. Accessed 23 Nov. 2022. Yousra Ghzally, et al. “Catheter Ablation.” Nih.gov, StatPearls Publishing, 12 Sept. 2022, www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK470203/. Accessed 23 Nov. 2022.

Monitorizarea ritmului cardiac pe termen lung este un instrument cu ajutorul căruia pot fi diagnosticate diverse tipuri de aritmii, în special atunci când simptomele se manifestă rar și se dorește evaluarea activității electrice a inimii în condiții normale. Există mai multe tipuri de dispozitive care pot fi folosite în acest scop, dar una dintre cele bune opțiuni la care se poate apela în acele cazuri în care simptomele apar la intervale foarte lungi este loop recorderul. [2] Generalități despre loop recorder  Dacă este pentru prima dată când auzi acest termen, probabil că te întrebi ce înseamnă loop recorder. Acesta este un dispozitiv care se implantează sub piele (în partea stângă a pieptului) și permite monitorizarea electrocardiografică pe termen lung.  Este recomandat, de obicei, pacienților cu episoade repetate de palpitații (bătăi rapide ale inimii, regulate sau nu) sau sincope (pierderea stării de conștiență) cu cauză neidentificată, celor cu risc crescut de fibrilație atrială sau celor deja diagnosticați cu fibrilație atrială. Se mai folosește pentru stabilirea riscului la pacienții care au suferit un infarct miocardic și la cei care au anumite boli genetice.  Avantajul acestui dispozitiv este acela că poate stoca înregistrările EKG care evidențiază aritmii (fie bradiaritmii – adică ritm rar, fie tahiaritmii – bătăi rapide ale inimii) și este foarte util mai ales atunci când simptomele apar rar și înregistrările Holter obișnuite (pe 24 de ore, pe 3/7 zile, pe 30 de zile) nu oferă informațiile necesare în vederea stabilirii unui diagnostic.  Monitorizarea inimii cu un loop recorder permite obținerea unor înregistrări electrocardiografice (EKG), fie ca urmare a activării de către purtător (atunci când acesta acuză simptome – ex.: palpitații, amețeală, încețoșarea privirii), fie în mod automat, ca răspuns la o tulburare de ritm (acest lucru se întâmplă când frecvența cu care inima bate depășește sau este mai mică decât limitele stabilite de medic în momentul implantării dispozitivului). Datele obținute rămân în memoria dispozitivului și pot fi transmise automat către doctor, în vederea analizării lor. Când este indicat utilizarea aparatul de monitorizare a inimii de tip loop recorder?  După cum menționam mai sus, loop recorderul este utilizat cel mai adesea pentru evaluarea palpitațiilor recurente, a sincopelor (pierderea stării de conștiență) repetate, de cauza neprecizată, și a amețelilor, precum și pentru stratificarea (stabilirea) riscului după infarct miocardic, riscului de fibrilație atrială sau a fibrilației atriale diagnosticate ori atunci când alte dispozitive de monitorizare ambulatorie de durată mai scurtă nu oferă informații relevante. Alte posibile indicații sunt:  evaluarea episoadelor bradicardice înainte de implantarea unui stimulator cardiac permanent;  screening pentru bătăi premature ventriculare asimptomatice sau tahicardie ventriculară nesusținută la pacienții cu sindroame cardiace congenitale sau dobândite;  evaluarea prognosticului în urma unui eveniment coronarian acut.[2] Există însă și situații care pot limita posibilitatea implantării dispozitivului de tip loop recorder: infecție activă sau diateză hemoragică (tulburări de coagulare). Înregistrarea pe termen lung este utilă în anumite situații pentru diagnosticul unor afecțiuni cu simptome rare, însă prezintă și anumite dezavantaje: necesitatea unei intervenții;  uneori este dificil de apreciat originea aritmiei (dacă pornește dintr-un focar de la nivel ventricular sau supraventricular);  deficiențe ale funcționării pot duce la epuizarea memoriei dispozitivului;  presupune un anumit cost – cu toate ca inițial costul procedural poate părea crescut, per total, posibilitatea de diagnostic este crescută, fără a fi necesare investigații suplimentare (care ar implica alte costuri);  posibilitatea de a nu se putea obține un diagnostic – este posibil ca în ciuda implantării loop recorderului, să nu se obțină un diagnostic (unele studii arată ca acest lucru se poate întâmpla în 1 din 4 cazuri de pacienți cu sincope repetate; de aceea, un rol important îl are selecția atentă a celor care pot beneficia de pe urma acestei metode). Semne că ai putea avea nevoie de loop recorder  Implantarea unui loop recorder ți-ar putea fi recomandată dacă prezinți simptome precum: Astfel de simptome pot apărea în timpul unor activități fizice ori când te odihnești și se pot manifesta foarte rar, fără ca asta să însemne că nu reprezintă un motiv de îngrijorare. Atunci când o simplă electrocardiogramă ori o monitorizare standard a ritmului cardiac nu sunt suficiente pentru a stabili cauza lor, poate fi indicată implantarea unui loop recorder.[1] În ce constă procedura de implantare a loop recorderului?  Procedura de implantare a acestui dispozitiv este una simplă. Se realizează în laboratorul de electrofiziologie, de către medicul specialist, sub anestezie locală. După administrarea unui antibiotic intravenos (pentru a preveni complicații infecțioase) și dezinfecția și anestezierea zonei în care se va implanta loop recorderul, medicul va realiza o mică incizie în parte stângă a pieptului tău și va crea un mic “buzunar” sub piele, pe o lungime de 3-4 cm, în care va fi introdus dispozitivul. De obicei, plaga se închide cu fire resorbabile (care nu necesită îndepărtare). În afara anestezicului local se pot administra, la nevoie, sedative ușoare sau analgezice.  Cum te pregătești pentru procedura de implantare a loop recorderului?  Înainte de această procedură, vei face un examen clinic complet, o radiografie toracică și un set complet de analize de sânge. Tot ca parte a procesului de pregătire pentru implantarea dispozitivului se va elimina și orice potențial focar infecțios: infecții ORL, stomatologice etc.  Ți se comunica dacă și ce ai voie să mănânci în ziua procedurii ori dacă este necesară întreruperea administrării anumitor medicamente.[1] Cât durează internarea după implantarea loop recorderului?   Durata de spitalizare este una foarte scurtă. Dacă totul decurge așa cum ar trebui și nu apar complicații, vei putea pleca acasă în aceeași zi în care s-a efectuat procedura.   Care sunt riscurile procedurii de implantare a loop recorderului?  Riscul apariției unor complicații este foarte mic, însă în unele cazuri pot apărea:  dureri locale și vânătăi (echimoze), care persistă chiar și câteva săptămâni (rar); sângerare la nivelul plăgii; infecție la locul implantării (poate fi necesară îndepărtarea dispozitivului);  defecte de funcționare (uneori pot impune schimbarea locului de implantare; în acest caz, este posibil ca aparatul să interpreteze un ritm normal ca aritmie sau să nu recunoască una atunci când ea se produce).  Ce dispozitive medicale sunt folosite în timpul procedurii de implantare a loop recorderului?  Loop recorder-ul este un dispozitiv mic, dreptunghiular, fără sonde, cu un volum de 7-9 ml (are mărimea standard a unui stick USB), care are încorporați doi electrozi, ce se implantează sub piele. Dispozitivele folosite în prezent sunt dotate cu o baterie cu o durată de viață de până la 3 ani.[2] Ce se întâmplă după procedura de implantare a loop recorderului?  După finalizarea procedurii, vei fi transferat în camera de recuperare și vei rămâne sub supraveghere medicală pentru o perioadă. Vei primi tratament medicamentos, vei fi supus mai multor teste, după care vei fi externat, nu înainte însă de a primi toate instrucțiunile necesare privind activarea loop recorderului.[1] Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei astfel de proceduri, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție.  Îți vei putea relua activitățile normale imediat, dar ți s-ar putea recomanda să limitezi mișcarea părții superioare a corpului timp de câteva zile, pentru a permite inciziei și vânătăilor să se vindece.[1] Ulterior, în funcție de rezultatele obținute în urma monitorizării activității electrice a inimii, se va recomanda cea mai bună opțiune de tratament, fie că este vorba de tratament medicamentos, implantarea unui stimulator cardiac ori a unui defibrilator cardiac sau de alte proceduri.[2] Dispozitivele de tip loop recorder reprezintă o modalitate sigură și eficientă de a identifica aritmiile și alte anomalii cardiace, una care nu îți va limita în niciun fel activitățile de zi cu zi. Totuși, există și situații în care implantarea unui astfel de dispozitiv nu reprezintă cea mai bună opțiune. Medicul specialist îți poate spune dacă monitorizarea electrocardiografică pe termen lung a ritmului inimii este necesară și în cazul tău numai după o consultație amănunțită și efectuarea tuturor investigațiilor necesare. Dacă ai nevoie de mai multe informații despre această procedură, poți lua legătura cu unul dintre consultanții noștri fie sunând la numărul de telefon dedicat, fie completând formularul de contact disponibil pe site-ul nostru. Medici care efectuează această procedură ARES Bucuresti - Spitalul Monza Dr. Denis Amet Spitalul ARES - Cluj Napoca Dr. Horia Roșianu Dr. Gabriel Cișmaru Dr. Mihai Puiu Dr. Radu Roșu ARES Constanța - Spitalul Județean "Sf. Apostol Andrei" Dr. Răzvan Maxim Bibliografie:  „Implantable Loop Recorders.” Bhf.org.uk, 2022, www.bhf.org.uk/informationsupport/tests/implantable-loop-recorders. Accessed 6 Dec. 2022. Viliane Vilcant, et al. „Implantable Loop Recorder.” Nih.gov, StatPearls Publishing, 25 July 2022, www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK470398/. Accessed 6 Dec. 2022.

Generalități despre tulburările de ritm cardiac Aritmia cardiacă este o tulburare a circuitului electric al inimii. Această afecțiune se manifestă fie prin bătăi rapide și poartă denumirea de tahicardie, fie prin bătăi lente față de ritmul normal, și anume, bradicardie. Cauzele apariției tulburărilor de ritm cardiac: Aritmiile cardiace pot să apară în urma unui infarct sau a cardiomiopatiei ischemice, situație în care structura inimii se modifică. Aritmiile pot apărea și în cazul tensiunii arteriale crescute sau dacă pacientul consumă tutun, alcool, cafeină, etc. La nivelul inimii există impulsuri electrice care au un traseu bine definit. Aritmia intervine în urma unui eveniment cardiac, ritmul normal se dereglează iar impulsul electric normal devine anormal. Ai putea avea nevoie de studiu electrofiziologic dacă ai simptomele: Tahicardie (ritm cardiac accelerat) Bradicardie (ritm cardiac lent) Dureri în piept Dispnee Amețeli Sincope Cât durează internarea? Studiul electrofiziologic are avantajul unei recuperări rapide și a unei scurte durate de spitalizare. Durata de spitalizare este, în general, de 24 de ore, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și fără complicații. Riscuri Studiu electrofiziologic Complicațiile sunt rare și sunt evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Complicațiile posibile includ: Hematom la locul puncției – se resoarbe singur Hemoragie Perforație cardiacă Aritmii severe Infecții locale sau sistemice Hipotensiune arterială Ce se întâmplă în timpul studiului electrofiziologic Studiul electrofiziologic este o procedură intervențională care urmărește activitatea electrică a inimii tocmai pentru a descoperi țesutul cardiac responsabil de ritmul anormal. Această investigație este recomandată pacienților diagnosticați cu tulburări de ritm cardiac și se efectuează în laboratorul de electrofiziologie, sub sedare ușoară (adică pacientul este treaz pe tot parcursul investigației). După sedare, la nivelul venei femurale (la încheietura piciorului), se face anestezia locală, urmată de puncționarea venei. Aici, se va monta un dispozitiv mic de plastic numit teacă arterială prin care medicul electrofiziolog va introduce un cateter până la nivelul inimii. Traseul cateterelor este urmărit pe ecranul angiografului. După ce a ajuns la nivelul inimii, se va executa studiulu cardiac prin efectuarea unor măsurători.  Dacă pacientul nu se află în aritmie cardiacă, medicul va trebui să provoace un ritm anormal cu ajutorul unui aparat, pentru a identifica țesutul responsabil de tulburarea cardiacă. După ce a fost identificată zona, medicul electrofiziolog va putea indica o metodă de tratament. Tratamentul aritmie cardiacă În funcție de tipul de aritmie identificat în timpul procedurii de studiu electrofiziologic, se pot recomanda: Tratament medicamentos Ablație Stimulator cardiac Defibrilator cardiac Hemostaza După terminarea procedurii se scot cateterele și tecile arteriale, iar la locul de puncție se realizează compresia arterei folosite ca abord. Pentru a se obține compresia, se pune un pansament compresiv ce trebuie păstrat timp de 24 de ore pentru a se evita sângerările. În ambele cazuri de abord, pacientului i se va indica să păstreze repaus la pat. În anumite situații, există indicația de a monta un sistem hemostatic la nivelul puncției femurale. Acesta se montează în sala de angiografie, imediat după terminarea intervenției. AngioSeal este mic dop de colagen și se introduce în interiorul arterei femurale. Acesta are ca efect obținerea hemostazei în doar două ore. Astfel, pacientul își poate mișca piciorul în voie și se poate ridica din pat. Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei astfel de investigații, în funcție de rezultat, medicul îți va recomanda un tratament și dacă va fi necesar, va trebui să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție.

Dacă suferi de fibrilație atrială ori o altă tulburare de ritm cardiac, una dintre metodele de tratament ce ți-ar putea fi recomandate pentru a restabili ritmul normal al inimii este o procedură numită cardioversie electrică. Ce este cardioversia electrică?  Cardioversia este o procedură medicală ce presupune restabilirea ritmului normal al inimii, fiind recomandată pacienților care suferă de aritmii atriale și ventriculare. Se realizează în spital și nu necesită recuperare. Pacientul poate pleca acasă în aceeași zi. De obicei, este programată în avans, dar se poate realiza și în situații de urgență.[3] Tipuri de cardioversie Restabilirea ritmului normal al inimii se poate face fie cu ajutorul medicamentelor, caz în care vorbim despre cardioversie farmacologică, fie cu ajutorul unui dispozitiv ce transmite un șoc electric către inimă. Acest din urmă tip de cardioversie se numește cardioversie electrică, iar dispozitivul folosit în timpul procedurii poartă denumirea de defibrilator.  La rândul său, cardioversia electrică poarte fi de două tipuri:  Externă - realizată cu ajutorul unui defibrilator extern;  Internă - realizată cu ajutorul unui defibrilator cardiac intern, un dispozitiv ce monitorizează ritmul inimii și, când detectează un ritm cardiac anormal, emite un șoc electric pentru a-l readuce la normal;[4] Mai multe informații despre procedura de implantare a defibrilatorului cardiac și care sunt indicațiile pentru montarea unui defibrilator cardiac vei găsi aici.  Care sunt semnele că ai avea nevoie de cardioversie electrică? Ți s-ar putea recomanda o astfel de procedură dacă prezinți simptome precum:  Cui se adresează procedura de cardioversie electrică? În general, au indicație pentru cardioversie electrică pacienții cu: Fibrilație atrială - o tulburare de ritm cardiac caracterizată prin bătăi rapide și neregulate ale inimii și asociată cu complicații grave, cum ar fi și accidentul vascular cerebral; Flutter atrial - ca și fibrilația atrială, se caracterizează printr-un ritm cardiac rapid, dar mai regulat;    Tahicardie ventriculară - începe în camerele inferioare ale inimii (ventriculi) și nu cauzează probleme persoanelor sănătoase; dacă cei afectați suferă de afecțiuni cardiace, poate fi o urgență medicală și necesită tratament medical imediat;  Tahicardie atrială - este un termen folosit pentru a descrie aritmiile care încep în camerele superioare ale inimii și care provoacă palpitații ce încep și se termină brusc.[1][5] Cardioversia electrică nu este recomandată în cazul aritmiilor din intoxicațiile digitalice, tahiaritmiilor din sindromul sinusului bolnav sau tahicardiilor sinusale.  În ce constă procedura de cardioversie electrică?  Cardioversia electrică se realizează cu ajutorul unui defibrilator. Procedura în sine este simplă și nedureroasă pentru pacient. Pentru ca disconfortul experimentat de acesta să fie cât mai mic, aceasta se efectuează, de regulă, sub sedare.  Pe pieptul pacientului sunt plasați doi electrozi cu capete metalice tapetate cu soluție salină conductoare. Cei doi electrozi sunt conectați la defibrilatorul care are și funcție EKG. Acesta monitorizează ritmul inimii și aplică un șoc electric sincron cu unda R a complexului QRS, restabilind astfel ritmul sinusal. În unele cazuri, este suficientă aplicarea unui singur șoc, în altele sunt necesare mai multe pentru a restabili bătăile normale ale inimii. Procedura durează aproximativ 30 de minute și, de cele mai multe ori, pacienții nu îți amintesc șocul.[1] Înainte de efectuarea sa, se va realiza și o investigație numită ecocardiografie transesofagiană; rolul său este acela de a depista eventualele cheaguri de sânge din inimă, pe care cardioversia le-ar putea face să migreze, ducând la apariția unor complicații severe, care pun viața în pericol.[3] Cum te pregătești pentru procedura de cardioversie electrică?  Dacă urmează să fii supus unei proceduri de cardioversie electrică:  Nu mânca sau nu bea nimic cu cel puțin 8 ore înainte de procedură;  Cu excepția cazului în care ai primit alte indicații din partea medicului, ia-ți medicamentele din schema de tratament (cu o cantitate mică de apă);  Lasă-ți bijuteriile acasă;  Nu aplica loțiuni, unguente sau pudre pe piept sau pe spate cu 24 de ore înainte de procedură.[1] Pentru mai multe informații, poți consulta acest ghid. Cât durează internarea după cardioversia electrică? Durata spitalizării poate varia de la o persoană la alta, în funcție de starea lor de sănătate. Unii pacienți rămân internați doar pentru o parte a zilei, alții și peste noapte.[2] Care sunt riscurile procedurii de cardioversie electrică?  Cardioversia electrică este în general o procedură sigură, realizată de medicul cardiolog, în spital. În anumite cazuri, în urma aplicării șocului electric se poate declanșa fibrilația atrială. Alte posibile complicații ale cardioversiei electrice sunt: Reacții alergice la medicamentele utilizate;  Cheaguri de sânge care pot provoca un accident vascular cerebral sau alte leziuni ale organelor;  Vânătăi, arsuri sau dureri în locurile unde au fost utilizați electrozii;  Agravarea aritmiei.[4] Ce se întâmplă după cardioversia electrică?  După finalizarea procedurii, vei rămâne sub monitorizare medicală, cel puțin până trece efectul sedării, după care vei primi instrucțiunile necesară înainte de a ți se permite să pleci acasă. Nu este indicat să conduci sau să iei decizii importante în ziua procedurii.[3] Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? De regulă, după o astfel de procedură, va trebui să iei anticoagulante timp ce câteva săptămâni pentru a preveni formarea cheagurilor de sânge. Acest lucru este necesar chiar dacă nu au fost depistate astfel de cheaguri în urma investigațiilor efectuate înaintea procedurii.[1][3]  În majoritatea cazurilor, cardioversia electrică ajută la restabilirea ritmului normal al inimii. Există însă și situații în care rezultatele sunt temporare și este necesară fie repetarea procedurii, fie alegerea unei alte metode de tratament. Consultanții noștri îți stau la dispoziție pentru a-ți oferi mai multe informații despre această procedură și pentru a te ajuta să-ți faci o programare.  Bibliografie:  „Cardioversion.” Www.heart.org, 21 Dec. 2016, www.heart.org/en/health-topics/arrhythmia/prevention--treatment-of-arrhythmia/cardioversion. Accessed 11 Nov. 2022. „Cardioversion.” Bhf.org.uk, 2022, www.bhf.org.uk/informationsupport/treatments/cardioversion. Accessed 11 Nov. 2022. „Cardioversion - Mayo Clinic.” Mayoclinic.org, 2022, www.mayoclinic.org/tests-procedures/cardioversion/about/pac-20385123. Accessed 11 Nov. 2022. „Cardioversion: MedlinePlus Medical Encyclopedia.” Medlineplus.gov, 2017, medlineplus.gov/ency/article/007110.htm. Accessed 11 Nov. 2022. „Heart Arrhythmia - Symptoms and Causes.” Mayo Clinic, 2022, www.mayoclinic.org/diseases-conditions/heart-arrhythmia/symptoms-causes/syc-20350668. Accessed 11 Nov. 2022.

Generalități despre ablatia prin radiofrecventa Ablația cu cateter este o metodă minim invazivă, cu o rată mare de succes (în general peste 90%), efectuată sub sedare ușoară și anestezie locală, cu riscuri minime și recuperare rapidă, ceea ce permite reluarea activității normale la numai câteva zile postprocedural. Tehnicile utilizate sunt în curs de dezvoltare, astfel încât ablația să fie o procedură curativă, cu un profil mare de siguranță, cu efecte adverse reduse. Ablația cu cateter este utilizată pentru diferite tahiaritmii (ritmuri rapide și anormale ale inimii). Trebuie menționat că, în general, aritmiile necesită tratament medicamentos cronic, de aceea, ablația poate fi o metodă terapeutică optimă atunci când acest lucru este posibil de realizat. Ca și tehnica, ablația implică distrugerea celulelor cardiace anormale, responsabile de generarea aritmiilor, utilizând catetere (tuburi subțiri, lungi, flexibile) introduse prin abord venos, până la nivelul inimii unde, după identificarea zonei anormale, vor elibera energie cu producerea de mici leziuni. Tehnici de ablație Ablația prin radiofrecvență – utilizează unde radio care emit energie termică ce va “arde” țesutul inimii Crioablația – utilizează energie rece. Ambele metode sunt sigure și eficiente. În afara acestora, alte tipuri de energie utilizată sunt: microunde, laser, ultrasunete de înaltă frecvență. Ablația prin radiofrecvență Ablația prin radiofrecvență – actual metoda cea mai utilizată de tratament al aritmiilor, presupune distrugerea țesutului responsabil de apariția aritmiei prin aplicarea unei energii care eliberează căldura local. Nu există consecințe pe termen lung asupra mușchiului inimii odată ce procedura a fost încheiată. Avantaje: este utilizată cu succes în tratamentul multor tipuri de aritmii. numeroase catetere sunt disponibile odată ce cateterul a fost plasat la nivelul zonei dorite, timpul de producere a leziunii este mic (aproximativ 1 minut) ceea ce este important pentru a reduce pe cât posibil durata totală a procedurii În ceea ce privește limitele metodei, trebuie amintite: necesitatea unei proceduri repetitive de ablație în cca 5% din cazurile tratate este o manevră ireversibilă utilizare limitată în ariile cu flux sanguin redus în 3% din cazuri s-au înregistrat complicații majore: deces, accident vascular cerebral, afectarea căilor normale de conducere (de ex. nodul atrioventricular, producând bloc complet cu necesitate de implantare de pacemaker), perforație cardiacă, infarct miocardic, formare de trombi. complicații minore (8%): pneumotorax, probleme respiratorii, afectare nervoasă, pneumonie, hipotensiune arterială. Crioablația Crioablatia este o metoda mai nouă de tratament al aritmiilor. Constă în utilizarea de catetere care eliberează în zona țintă energie la temperaturi foarte scăzute ( -60 / -80 grade), înghetând astfel zona respectivă și funcționalitatea anormală a acesteia. Avantaje: produce mai puțină iritație la nivel cardiac și se asociază cu risc mai scăzut de formare de trombi poate fi utilizată cu mai mult succes în zone cu flux sanguin redus cateterele utilizate rămân fixate în timpul procedurii – spre deosebire de cele utilizate în ablația prin radiofrecvență care sunt mobile permite înghețarea reversibilă a țesutului pentru a testa dacă este responsabil de aritmie – tehnică cunoscută sub denumirea de criomapping ( comparativ cu ablația prin radiofrecvență care este ireversibilă). risc mai scăzut de perforație cardiacă sau de afectare a structurilor adiacente ( arterele coronare, esofag) Dezavantaje: leziunile produse sunt prea mici manevrarea cateterului timpul necesar producerii unei leziuni este mai mare (4-8 minute) comparativ cu cel necesar prin utilizarea radiofrecvenței (1 minut). rata ușor mai mare de recurență la 6 luni Cât durează internarea? Procedura de ablație are avantajul unei recuperări rapide și a unei scurte durate de spitalizare. Durata de spitalizare este, în general, de două zile, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și fără complicații. Riscuri ablație Complicațiile sunt rare și sunt evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare. Complicațiile posibile includ: afectarea vaselor, nervilor, organelor și țesuturilor din jur prin manipularea instrumentelor afectare renală (substanță de contrast în cazul controlului fluoroscopic) sau alergii infecții sau sângerare la locul inciziei fistula arterio-venoasă la locul puncției bloc atrioventricular complet necesitând implantarea de pacemaker (sub 1%) revărsat pericardic, tamponada cardiacă accident vascular cerebral stenoza venelor pulmonare sindroame coronariene acute fistula atrio-esofagiană – mai ales in caz de ablație circumeferențială a atriului spasm piloric și hipomotilitate gastrică prin afectarea nervului vag în timpul ablației recurenta FiA – prin persistență comunicării între atriu și venele pulmonare; mai ales în cazul FiA peristente, pot fi necesare proceduri repetate de ablație flutter atrial stâng Ce se întâmplă în timpul procedurii de ablație Scopurile principale ale terapiei sunt: • Reducerea riscului de AVC • Prevenția cardiomiopatiei induse de tahiaritmie • Ameliorarea simptomelor. În ceea ce privește restabilirea RS există mai multe metode: 1. Tratament medicamentos 2. Conversie electrică 3. Proceduri de ablație cu radiofrecvență (ARF) Ablația de flutter atrial este o procedură minim-invazivă care este efectuată în laboratorul de electrofiziologie de către un medic cardiolog specializat în aritmii ( aritmolog/electrofiziolog). Ablația prin radiofrecvență (ARF) – Technică: Ablația prin radiofrecvență se efectuează în laboratorul de electrofiziologie. De obicei, se folosește sedarea ușoară și anestezia locală. Medicul electrofiziolog va efectua mici incizii la nivelul canalului inghinal (la rădăcina coapsei) pentru a vizualiza artera/vena femurală. Ulterior, sub control radiologic sau sub control unui sistem specific de mapping – nonfluoroscopic, tridimensional care permite reconstrucția anatomiei cardiace și identificare zonei electrice responsabile de apariția aritmiei, se vor introduce catetere de ablație prin vene până la nivelul atriului drept. Aici se vor aplica “curenți” de diferite energii care vor întrerupe acest circuit electric anormal. Uneori sunt necesare tehnici mai complexe care implică și evaluarea atriului stâng, cu abord transseptal (cateterul va trece prin septul interatrial din atriul drept în cel stâng), ulterior prin utilizarea sistemului mapping se vor identifica eventualele zone cu anomalii electrice care generează aritmia). De asemenea, postablație se verifică prin metode de pacing (stimulare) întreruperea acestui circuit electric anormal. Exista posibilitatea ablației ghidate de ecografie intracardiaca, mai ales în cazul procedurilor repetitive, cu anatomie complicată. Hemostaza După terminarea procedurii se scot cateterele și tecile arteriale, iar la locul de puncție se realizează compresia arterei folosite ca abord. Pentru a se obține compresia, se pune un pansament compresiv ce trebuie păstrat timp de 24 de ore pentru a se evita sângerările. În ambele cazuri de abord, pacientului i se va indica să păstreze repaus la pat. În anumite situații, există indicația de a monta un sistem hemostatic la nivelul puncției femurale. Acesta se montează în sala de angiografie, imediat după terminarea intervenției. AngioSeal este mic dop de colagen și se introduce în interiorul arterei femurale. Acesta are ca efect obținerea hemostazei în doar două ore. Astfel, pacientul își poate mișca piciorul în voie și se poate ridica din pat. Ce dispozitive medicale sunt folosite? Ce trebuie să faci după ce ieși din spital? Dacă ai fost supus unei proceduri de ablație, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție. Imediat după externare vei face recuperare fizică. Vei urma un tratament cu aspirină și antiagregant plachetar timp de aproximativ trei luni, la indicația medicului. Testimonialul pacientului